Prin 2007, undeva prin luna februarie, stiu sigur ca ma aflam la putin timp dupa ziua gemenilor, am hotarat sa infiintez o echipa de rugby pentru copii. Era un moment dificil pentru mine deoarece avusesem trei incidente majore cu Razvan, unul dintre piticii mei. Din cauza racelilor repetate, foarte agresive, care se succedau la fiecare 3-4 saptamani, a fost la un pas de moarte. Cu numai o luna inainte de ziua lui, la inceputul lunii ianuarie, m-am internat cu el la Budimex pentru ca avea febra foarte mare, nu-i scadea sub 39,2, fiind avertizat ca este in stare critica. Era mai mult mort decat viu. Am fost internati in cabinetul medicului de garda, profesorul Scurtu, pentru ca nu mai erau locuri pe sectia de pediatrie. La momentul respectiv, pus in fata unei situatii extreme, cu deloc solutii de iesire din criza, m-am asezat pe jos langa patul lui si am inceput sa ma rog. Il mangaiam pe manuta fierbinte si ma rugam. Nu stiam prea bine cum se face, nu stiam cine stie ce rugaciuni, asa ca am facut-o in felul meu. Il urmaream cum tresare, cat de greu respira, ii luam temperatura din 15 in 15 minute, ii udam prosopul cu care era invelit, dar nimic sa-l ajute. Tineam legatura prin telefon cu sotia mea care se afla acasa pentru a-i transmite vesti care se incapatanau sa nu fie bune. Plangeam amandoi si atat. Asta era comunicarea noastra.
Totusi, pe la 4 dimineata, cel mic incepe sa tuseasca puternic. Tusea l-a trezit din somnul inconfortabil si l-a speriat. Plangea foarte tare, tusea si se vaita ca-l doare capul. Eram disperat pentru ca nu stiam ce sa-i fac. Eram mare cat casa si neputincios cat o furnica! Doar ca eram dispus sa lupt pana la capat, sa nu cedez. L-am luat in brate si am sunat-o pe asistenta de garda. A venit imediat si i-a facut o injectie cu o doza foarte mare de paracetamol. Am inteles ca era o doza-soc pentru adulti. In scurt timp, a aparut si profesorul Scurtu care l-a consultat din nou. S-a aratat neputincios. A ridicat din umeri, m-a batut pe spate si mi-a spus sa fiu tare pentru ca nu are ce sa-i faca pana nu-i scade febra. Am lasat ochii in jos intrebandu-ma cat de tare crede el ca pot fi. I-am oferit un "bine" sters si nimic mai mult. Am ramas din nou singur si disperat. Mi-as fi dorit sa pot face schimb cu Razvan, sa iau eu intreaga lui suferinta. Adormise din nou, dar nu stiam pentru cat timp. Intr-adevar, nu pentru mult timp. La cel mult o jumatate de ora dupa primul incident, a inceput din nou sa tuseasca. Mi se parea ca este mai agresiva decat inainte. Pana sa ma dezmeticesc pentru a-mi da seama cu ce sa-l ajut, a inceput sa vomite. Nu stiu ce pentru ca nu mancase mare lucru, iar apa primea doar pe buze. Intregul episod a durat doar 5 minute, dar mi-a parut ca a trecut o vesnicie. Era o schimbare radicala in comportamentul lui, era altceva, ceva care m-a activat mai mult decat o cana de cafea. Cred ca aveam adrenalina in corp cat sa alerg in jurul Pamantului dintr-o suflare! Dupa ce a terminat de vomat, s-a asezat pe marginea patului cu ochisorii deschisi. S-a uitat la mine, a zambit si mi-a spus ca-i este foame. Nu-mi venea sa cred! Am avut impresia ca halucinez, dar imi placea! Am inceput sa rad, sa-l incurajez, dar, credeti-ma, nu i-am dat sa manance. Am sunat-o pe nevasta-mea sa-i spun vestea cea mare! Simteam nevoia sa vorbesc despre asta, sa impartasesc cu toata lumea! Imi aduc aminte cum se uita Razvan la mine, mirat cat il lasau puterile. A mancat aproape o punga mica de sticksuri. Eram atat de fericit pentru ca manca acele betisoare amarate de parca luam masa la restaurant. Am sunat-o pe asistenta si am rugat-o sa vina la noi, adaugand ca s-a schimbat in bine starea celui mic. Avea aproape 3 ani!
In prezent, la aproape 13 ani, este obraznic si tupeist, dar imi place atat de mult incat nu va vine sa credeti! Ma bucur de fiecare clipa petrecuta alaturi de copiii mei!
Ii cert, ii mai si pedepsesc (cea mai mare pedeapsa pentru ei este masina de spalat vase!), dar sunt mandru de ei!
Aceasta intamplare de un dramatism infiorator, mi-a intarit convingerea ca relatia mea cu ei nu se va baza pe frica, pe bataie.
Cu aceasta convingere bine intiparita in minte si suflet, mi-am promis ca voi face tot ceea ce-mi sta in putinta sa ajut copiii. Am infiintat o echipa de rugby si am adunat din tot cartierul Berceni vreo 40 de copii, mare parte dintre ei fiind cu probleme sociale si scolare. Am avut jucatori de etnie roma, tigani autentici din Ferentari, atat de amarati incat nu aveau cu ce se incalta, nu aveau ce manca, nu-si puteau permite sa-si cumpere o sticla de apa. Copiii mei se antrenau cot la cot cu ei, se schimbau in acelasi vestiar, isi imparteau mancarea cu cei care nu aveau.
Cunosc suferinta copiilor, am trait-o si imi doresc sa continui sa pot imbunatati conditiile de viata ale copiilor pe care-i intalnesc, chiar de-ar fi si printr-un simplu zambet.
Dar, in primul rand, imi doresc ca educatia lor sa se faca prin intermediul vorbelor cu sens. Am intalnit si parinti care-mi cereau sa le bat copiii. Le-am ascultat motivatia pentru ca, la sfarsit, sa-i intreb daca ei folosesc aceeasi mana la batut si la mangaiat.
Stiu, se spune ca bataia e rupta din Rai. Pentru a fi dusa in Iad.
Totusi, pe la 4 dimineata, cel mic incepe sa tuseasca puternic. Tusea l-a trezit din somnul inconfortabil si l-a speriat. Plangea foarte tare, tusea si se vaita ca-l doare capul. Eram disperat pentru ca nu stiam ce sa-i fac. Eram mare cat casa si neputincios cat o furnica! Doar ca eram dispus sa lupt pana la capat, sa nu cedez. L-am luat in brate si am sunat-o pe asistenta de garda. A venit imediat si i-a facut o injectie cu o doza foarte mare de paracetamol. Am inteles ca era o doza-soc pentru adulti. In scurt timp, a aparut si profesorul Scurtu care l-a consultat din nou. S-a aratat neputincios. A ridicat din umeri, m-a batut pe spate si mi-a spus sa fiu tare pentru ca nu are ce sa-i faca pana nu-i scade febra. Am lasat ochii in jos intrebandu-ma cat de tare crede el ca pot fi. I-am oferit un "bine" sters si nimic mai mult. Am ramas din nou singur si disperat. Mi-as fi dorit sa pot face schimb cu Razvan, sa iau eu intreaga lui suferinta. Adormise din nou, dar nu stiam pentru cat timp. Intr-adevar, nu pentru mult timp. La cel mult o jumatate de ora dupa primul incident, a inceput din nou sa tuseasca. Mi se parea ca este mai agresiva decat inainte. Pana sa ma dezmeticesc pentru a-mi da seama cu ce sa-l ajut, a inceput sa vomite. Nu stiu ce pentru ca nu mancase mare lucru, iar apa primea doar pe buze. Intregul episod a durat doar 5 minute, dar mi-a parut ca a trecut o vesnicie. Era o schimbare radicala in comportamentul lui, era altceva, ceva care m-a activat mai mult decat o cana de cafea. Cred ca aveam adrenalina in corp cat sa alerg in jurul Pamantului dintr-o suflare! Dupa ce a terminat de vomat, s-a asezat pe marginea patului cu ochisorii deschisi. S-a uitat la mine, a zambit si mi-a spus ca-i este foame. Nu-mi venea sa cred! Am avut impresia ca halucinez, dar imi placea! Am inceput sa rad, sa-l incurajez, dar, credeti-ma, nu i-am dat sa manance. Am sunat-o pe nevasta-mea sa-i spun vestea cea mare! Simteam nevoia sa vorbesc despre asta, sa impartasesc cu toata lumea! Imi aduc aminte cum se uita Razvan la mine, mirat cat il lasau puterile. A mancat aproape o punga mica de sticksuri. Eram atat de fericit pentru ca manca acele betisoare amarate de parca luam masa la restaurant. Am sunat-o pe asistenta si am rugat-o sa vina la noi, adaugand ca s-a schimbat in bine starea celui mic. Avea aproape 3 ani!
In prezent, la aproape 13 ani, este obraznic si tupeist, dar imi place atat de mult incat nu va vine sa credeti! Ma bucur de fiecare clipa petrecuta alaturi de copiii mei!
Ii cert, ii mai si pedepsesc (cea mai mare pedeapsa pentru ei este masina de spalat vase!), dar sunt mandru de ei!
Aceasta intamplare de un dramatism infiorator, mi-a intarit convingerea ca relatia mea cu ei nu se va baza pe frica, pe bataie.
Cu aceasta convingere bine intiparita in minte si suflet, mi-am promis ca voi face tot ceea ce-mi sta in putinta sa ajut copiii. Am infiintat o echipa de rugby si am adunat din tot cartierul Berceni vreo 40 de copii, mare parte dintre ei fiind cu probleme sociale si scolare. Am avut jucatori de etnie roma, tigani autentici din Ferentari, atat de amarati incat nu aveau cu ce se incalta, nu aveau ce manca, nu-si puteau permite sa-si cumpere o sticla de apa. Copiii mei se antrenau cot la cot cu ei, se schimbau in acelasi vestiar, isi imparteau mancarea cu cei care nu aveau.
Cunosc suferinta copiilor, am trait-o si imi doresc sa continui sa pot imbunatati conditiile de viata ale copiilor pe care-i intalnesc, chiar de-ar fi si printr-un simplu zambet.
Dar, in primul rand, imi doresc ca educatia lor sa se faca prin intermediul vorbelor cu sens. Am intalnit si parinti care-mi cereau sa le bat copiii. Le-am ascultat motivatia pentru ca, la sfarsit, sa-i intreb daca ei folosesc aceeasi mana la batut si la mangaiat.
Stiu, se spune ca bataia e rupta din Rai. Pentru a fi dusa in Iad.
Comentarii
Trimiteți un comentariu