miercuri, 11 ianuarie 2017

Doctorii sa ridice mana dreapta! Psihologii sa taca!

    Cazul pe care-l voi descrie in continuare este diferit de celelalte pe care le-am scris pana in prezent. Particularitatea tine de varsta persoanei cu care am lucrat - 80 de ani, dar si de numele pe care-l poarta, nume ce nu poate fi dat publicitatii din motive ce tin de confidentialitate.

Am fost putin nedumerit de intrebarea pe care mi-a adresat-o la telefon o cunostinta care lucreaza ca psiholog in domeniul recrutarilor de personal. Eram la volanul Loganului meu si conduceam cu atentie deoarece luna decembrie sosise cu ceva zapada cand, dintr-o data, imi suna telefonul care-mi intrerupe o melodie de-a Romicai Puceanu ( S-a strans lumea toata - cred ca asa se numeste!). Contrariat, ma uit la ecran unde era afisat numele cunostintei despre care va vorbeam ceva mai sus. Ma intreaba foarte direct daca ii pot recomanda vreun coleg pe care sa-l stiu ca face hipnoza si care sa vrea sa lucreze cu o femeie in varsta. Asocierea hipnoza-femeie in varsta, ceva neobisnuit pentru practica mea personala, ma determina sa cer mai multe detalii pe care sa le fi putut oferi ipoteticului coleg.
Astfel, aflu scurta poveste a unei doamne de 70 de ani (am aflat mai tarziu ca are 80) care a fost operata la mana stanga cu sase luni in urma pentru indepartarea unui cheag de sange. Trece cu bine peste evenimentul in sine, recuperarea facandu-se incet, dar sigur. Totusi, in perioada post-operatorie, acuza faptul ca nu-si simte antebratul si nu-si poate misca degetele. Este consultata de catre o echipa pluridisciplinara de medici care nu identifica vreo problema ce ar putea sa-i afecteze bratul, concluzia fiind ca trebuie sa mearga la un psiholog. Curiozitatea ma impinge s-o intreb pe interlocutoarea mea ce anume se asteapta sa fie tratat in timpul unei sedinte terapeutice, care sunt obiectivele la care se gandeste, si cum de a ales hipnoza. Mi-am exprimat nedumerirea legata de hipnoza deoarece sunt anumiti factori ce fac posibila, sau nu, o astfel de interventie: varsta subiectului si tot ceea ce e corelat cu aceasta, in special din punct de vedere cognitiv, educatia, nivelul sugestibilitatii etc. Pare o alegere facila pentru ca iti ofera posibilitatea "sa spargi" rezistentele clientului, daca rezistenta nu e indreptata chiar impotriva tehnicii respective.
I-am comunicat rezervele mele cu privire la cererea ei si i-am propus sa discute cu familia persoanei respective sa accepte o interventie clasica, cel putin la inceput. A fost de acord, intrebandu-ma totodata daca as vrea sa-mi devina clienta.

Mana stanga, sora mai mare a celei drepte

De fiecare data cand imi astept un client nou, pe care nu l-am vazut vreodata, mintea mea se joaca cu posibila imagine a persoanei respective: ii atribuie o culoare a parului, o lungime, o coafura, ii pune un nas mai subtire sau mai gros, ii da o forma fetei. La fel s-a intamplat si in cazul doamnei cu care urma sa ma intalnesc. Ajunsesem la cabinet cu vreo 30 de minute inainte de ora stabilita si, in timp ce-mi aranjam lucrurile pe masa dintre fotoliile pe care urma sa ne asezam, imi derulam in minte cateva caracteristici fizice ale acesteia, cea mai persistenta fiind cea a unei femei grasute de inaltime medie. Nu a fost sa fie asa si aveam sa ma conving in scurt timp. 

Pe usa clinicii intra doua femei exact cu 5 minute inainte de ora stabilita. Una dintre ele, cea care parea mai tanara, se prezinta si cere lamuriri cu privire la ceea ce urmeaza sa se intample. Fiind undeva in lateral, la o oarecare distanta de secretariat, urmaresc intreaga scena de la intrare, atragandu-mi atentia modul in care persoana mai in varsta isi sustinea mana stanga cu ajutorul celei drepte, executand in acelasi timp un masaj permanent la nivelul degetelor.  Parea a fi neinteresata de locul in care se afla, nu a schitat niciun gest care sa tradeze nevoia de a se dezbraca de palton, nu a comunicat cu vreunul din cei intalniti in scurta sa sedere pe hol. Nimic. Toata atentia ii era indreptata catre mana stanga pe care o ocrotea parinteste cu dreapta.

Din nou, mana stanga


Cand am intrat in cabinet, cele doua persoane erau deja acomodate cu spatiul, hainele lor fiind asezate in cuierul de langa usa, iar pe masa ma astepta un dosar gros in care erau asezate tot felul de hartii care surprindeau traseul medical al doamnei in varsta. Dupa ce le-am salutat si m-am prezentat, le-am intrebat cu ce ocazie au venit in vizita la clinica. Fara a fi surprins, am aflat ca sunt mama si fiica, iar motivul pentru care ne intalneam era legat de mana stanga care nu putea fi miscata.
Deoarece nu observam vreun interes pentru discutie din partea clientei in varsta, am rugat-o pe fiica sa ne lase singuri, chiar daca aceasta isi dorea sa-mi prezinte documentele medicale pe care le adusese. Am asigurat-o ca-i voi solicita sprijinul in cazul in care voi avea nevoie.

Cum s-a inchis usa in urma fiicei sale, doamna isi ridica ochii de la palma stanga si se uita in juru-i. O intreb daca sade confortabil in fotoliu sau doreste sa se mute pe canapeaua din camera, daca se simte in regula si daca are nevoie de un pahar de apa. Imi raspunde cu o voce stinsa ca are sticla cu apa in sacosa care se sprijinea de picioarele sale. Am rugat-o sa-mi acorde cateva minute pentru a-i adresa niste intrebari de rutina, iar daca vreuna nu-i convine sa nu-mi raspunda. Pas cu pas, de la o intrebare la alta, clienta mea devenea tot mai activa si mai interesata sa ma informeze in legatura cu situatia ei.
In scurt timp, am aflat ca in luna mai a anului 2016, in timp ce incerca sa-si masoare tensiunea la incheietura mainii stangi, a descoperit ca nu mai are puls. Si-a alertat copiii, pe fata cu care s-a prezentat la clinica si pe baiat. Acestia au dus-o la Spitalul de Urgenta unde a fost operata a doua zi de dimineata. Daca pana in acel moment toate povestile sale de viata au fost rostite ca si cum ar fi fost detasata emotional, despre operatie a vorbit intr-un fel cu totul diferit. Intai de toate, a tinut sa-mi explice ca s-a opus intrarii in sala de operatii deoarece nu erau copiii langa ea. S-a lasat convinsa cu greu, dar, o data ajunsa acolo, realizeaza ca totul e rece si infricosator. Am invitat-o sa-mi explice ce anume a infricosat-o, aratandu-ma interesat din perspectiva omului care nu stia cum arata o astfel de sala, iar procedurile nu-mi sunt familiare. A inceput sa-mi spuna cum a fost dusa pe un culoar lung, iar, undeva pe dreapta, s-a deschis o usa si a fost ghidata de o asistenta sa se aseze pe scaunul care se gasea in mijlocul camerei. I s-a asezat un cearsaf peste corp, mai putin peste mana stanga, insa, de undeva din spatele ei, se auzea vocea unui barbat care intreba disperat de doctorul anestezist. Pana sa se dezmeticeasca, a simtit cum cineva umbla la antebratul ei stang. Acesta a fost apogeul relatarii ei despre ceea ce s-a petrecut in ziua operatiei, indicandu-mi locul unde a fost facuta interventia, mi-a zis ca a stiut si a auzit tot ceea ce vorbeau doctorii intre ei, a simtit cum o taiau, cum au cusut-o, ba chiar a durut-o rau de tot. Am incurajat-o sa continue, laudandu-i curajul cu care a trecut peste acele momente dificile. 
Pe toata durata istorisirii, si-a sprijinit mana stanga pe genunchiul stang, de mana dreapta folosindu-se pentru a exemplifica cate ceva sau pentru a-si atinge o cruce destul de mare care era prinsa cu un ac de siguranta de bluza pe care o purta. Uitase sa-si mai maseze degetele mainii stangi!
Povestea continua cu luni intregi de recuperare, controale si vizite la diversi medici. Kinetoterapeutul cu care a lucrat a invatat-o cum sa-si faca recuperarea mainii despre care ea afirma ca nu o mai simte ori ca are niste furnicaturi in varful degetelor. Spune ca nimeni nu i-a gasit cauza pentru care nu-si poate folosi mana, chiar daca a fost la toti medicii din lume, aspect ce-l poate confirma si fata - isi indreapta cu greutate bratul stang spre usa incercand sa-mi indice locul in care aceasta ne astepta.

Daca cineva ar fi privit discret intregul dialog, ar fi observat cu usurinta trairile doamnei reflectate de comportamente, micro si macro, dar si de schimbarile vocii. De exemplu, cand vorbea despre aspecte ce nu aveau vreo legatura directa cu suferinta ei, se aseza cat mai confortabil in fotoliu, isi mangaia palma stanga sau isi aranja tinuta vestimentara, vocea-i era liniara, iar privirea-i strabatea intreaga camera fara sa fixeze un punct anume. Era oarecum relaxata.
Cand mana redevenea subiect central al discutiei, apareau primele semne de agitatie la nivel comportamental: isi schimba frecvent pozitia pe fotoliu, isi ridica antebratul stang ajutandu-se cu mana dreapta, isi deschidea si isi inchidea fermoarul vestei; privirea ii era atintita spre mine, iar tonul vocii il nuanta in functie de ceea ce dorea sa transmita.
Am facut aceasta scurta descriere deoarece, la inceput, va prezentam o alta atitudine a doamnei, cumva opusa acesteia. Diferenta aceasta, modul in care a reusit sa se implice in dialog si sa se arate interesata de ceea ce se petrece cu ea, cu mana ei, mi-a atras atentia si mi-a furnizat o posibila directie de lucru. Posibila, nu imposibila. Posibila, nu unica.


Scutul meu: mana stanga

Asadar, cand clienta mea era in proximitatea fiicei sale se comporta ca un copil crescut de un parinte autoritar - prima situatie. In schimb, cand era singura, isi dadea voie sa se exprime, sa emita pareri - a doua situatie. Care era comportamentul asociat fiecarei situatii?
Pentru prima situatie, rezolvarea venea prin acordarea unei atentii sporite mainii stangi. Pot spune ca mana stanga devenea centrul existentei sale, nimic altceva s-o mai intereseze, iar cei din jur aveau, deasemenea, un comportament ce-i intareau aceste convingeri ... "functionale". In special, fiica si fiul, cei doi copii, faceau eforturi disperate sa-i mute atentia de la a-si ingriji doar mana respectiva la a-si folosi mainile. Cu cat se incapatana aceasta sa n-o faca, cu atat se motivau ei s-o duca la doctori care sa-i spuna ca-i bine, veneau si-i faceau treaba prin casa, o insoteau la cumparaturi etc. Practic, clienta mea nu mai era singura si avea ajutoare in tot ceea ce-si propunea sa faca. Bineinteles, nu puteam ignora teama de a-si misca mana stanga, teama care a aparut in mod natural in urma operatiei pe care a suferit-o. Doar ca, intr-un caz era exagerata, primul caz, in celalalt era functionala, al doilea caz.
Concluzia: in jurul mainii stangi isi construise o serie de comportamente care-i ofereau o pozitie privilegiata in raport cu cei din jur, totul pornind de la un aspect real al vietii sale. In acest sens, in vederea conservarii acestui avantaj, tot ceea ce facea, gandea sau exprima despre mana stanga trebuia sa reflecte suferinta.

Prolog la necrolog

Ramasi singuri in cabinet, cu fiica care astepta undeva in zona secretariatului, ne continuam discutia despre cele intamplate in viata clientei mele. Am in fata mea o femeie in varsta, cu o constitutie mai degraba astenica, usor adusa de spate, mica de inaltime, cu o tinuta ingrijita, dar fara o grija aparte pentru asortarea culorilor sau care sa arate o preocupare deosebita pentru alegerea pieselor vestimentare, cu o cruce argintie de circa 5 cm lungime prinsa in partea superioara a vestei, pe stanga; infatisarea, gesturile si vocea ii tradeaza varsta cu care s-a recomandat - 80 de ani.
Era relativ bine ancorata in realitatea imediata - a raspuns prompt la intrebari ce vizau data din calendar, ora, unde se afla si cu ce mijloace de transport poate ajunge inapoi acasa, cunostea adresa unde locuia fiul ei etc - mai mult, putea sa prezinte o serie de intamplari din viata sa intr-o ordine cronologica cu sens. Bineinteles, timpii de raspuns au fost apreciati intr-un mod subiectiv, raportat la experienta mea de lucru cu persoanele octogenare. Sincer sa fiu, prin validarea pasilor prezentati mai sus, urmaream sa ma asigur ca pot folosi o anume tehnica terapeutica. Altminteri, ma puteam rezuma la o interventie punctuala cu rol de normalizare, de validare si intarire a unor comportamente existente, ceva mai functionale,  continuand cu niste sedinte de ghidaj cu rol suportiv si educativ pentru familie.

Sinteza prezentata aici are o alta dinamica in relatia directa cu clientul. Validarea datelor adunate se face permanent si este conditionata de proiectia reusitei la acel moment, iar daca aceasta este la un nivel scazut, ma voi asigura ca am semnificat corect informatia primita prin reformularea unor intrebari ce mi se par esentiale. Dau din casa mintii, dar cand intru intr-o relatie terapeutica noua, pe langa jocul imaginativ legat de infatisarea clientului, gandurile mele parca doresc sa se opuna viitoarei intalniri. Cum necum, bineinteles, in raport direct cu teama mea de esec, mai ales la inceputul carierei, gandurile acestea erau destul de intruzive, dar am invatat sa le combat prin gasirea unor alternative. Daca, totusi, m-am lasat pacalit de ele si le-am permis sa-mi tulbure singure existenta, proiectia falsa a reusitei mele se dezechilibreaza in sens negativ, ceea ce ma solicita mai mult in efortul depus pentru strangerea de informatii cu semnificatie pentru cazul tratat.
Am facut aceasta paranteza dintr-un motiv usor de inteles - era primul meu client de 80 de ani, iar multe dintre aspectele de sanatate asociate varstei respective nu-mi ofereau decat o perspectiva limitata asupra unei eventuale reusite. Ce e si cum evaluez reusita? Pentru a nu-mi face prologul la propriul necrolog, mi-am redefinit termenii reusitei in legatura cu cazul, pentru inceput permitandu-mi sa ma las surprins de ceea ce avea sa se intample.

Mana stanga, egala celei drepte

Observand interesul clientei mele pentru mana-i stanga, am decis sa ordonez pe axa timpului, intre momentul de dinaintea operatiei si cel in care ne aflam, tot ceea ce era important pentru aceasta, iar acolo unde aparea teama in legatura cu mana, sa o scalez. 

- Doamna X., apreciez curajul pe care l-ati avut in tot acest timp! Operatia prin care ati trecut nu este una usoara, mai ales ca aveti o varsta inaintata! Nu cunosc multe persoane care sa se fi descurcat atat de bine!
- Domnule doctor - acesta este apelativul pe care l-a folosit la adresa mea, chiar daca m-am recomandat ca fiind psiholog, ba chiar am insistat sa-mi spuna pe nume - continua dupa ce isi fixeaza mana stanga ce se sprijinea pe genunchi - sa nu credeti ca nu mi-a fost frica! Am simtit toata operatia, dar am strans din dinti si nu am spus la nimeni!
- Cu atat mai mult, dar ma intereseaza sa stiu ceva care m-ar lamuri pe deplin in privinta celor traite de dumneavoastra... Inteleg ca v-a fost frica in tot acest timp, v-a fost frica de cand v-ati dat seama ca s-ar putea sa aveti probleme cu mana stanga, corect? Se uita la mine cu ochii larg deschisi, nu care cumva sa-i scape ceva. Imi face semn din cap in sens afirmativ.
- Va rog sa-mi raspundeti cu da sau nu pentru a-mi da seama care este...
- Da, imi spune raspicat fara sa ma lase sa-mi termin fraza.
- Inteleg, replic aproape soptit. Frica aceasta, continui cu vocea ceva mai tare... Va este frica sa nu muriti in urma celor intamplate sau va este frica sa nu va pierdeti mana? Se pare ca abordarea directa, la obiect, a fost mai mobilizatoare fata de cea ocolitoare.
- Imi este frica sa nu-mi pierd mana! Oricum, la varsta pe care o am nu ma astept sa mai traiesc mult timp, dar fara mana... Ce-ar zice lumea care ma cunoaste? Eu traiesc singura si nu am pe cineva care sa vina sa ma ajute la treaba!
Raspunsurile ei incep sa-mi contureze directia interventiei.
- Asadar, recapitulez eu, frica a aparut de cand v-ati dat seama ca s-a intamplat ceva cu mana stanga, iar ea are legatura cu pierderea mainii, nu cu moartea, corect?
- Da, asa este, imi confirma prima ipoteza. Se pare ca acest dialog i-a adus aminte de mana stanga, fapt pentru care a reinceput s-o maseze.
- Ok, rostesc automat pentru a-mi pregati urmatoarea intrebare.
- In momentul de fata, acum, cand vorbim ... cat va este de frica ca ati putea sa va pierdeti mana? Va rog sa-mi raspundeti alegand o cifra de la 1 la 10, 1 insemnand ca nu va este frica, iar 10 ca frica este foarte mare. A facut o pauza de cateva secunde, ceea ce m-a determinat sa cred ca nu a inteles. Se pare ca m-am inselat.
- 10, poate chiar mai mare. Vreau sa intelegeti, domnule doctor (sic!), ca-mi este foarte frica sa nu-mi pierd mana! Ce ma fac eu fara mana? Reactia ei verbala este insotita si de una fiziologica: plange. Fac o pauza pentru a-i permite sa se linisteasca, revenind cu o intrebare aparent neutra:
- Vad ca purtati o cruce mare la piept... Credinta in Dumnezeu va ajuta sa treceti mai usor peste aceasta suferinta?  Se uita la mine cu ochii inlacrimati.
- Asa e! Doar Bunul Dumnezeu ma mai poate ajuta sa nu-mi pierd mana. Isi ridica mana stanga la piept pentru a si-o proteja.
- Are grija Dumnezeu, dar trebuie sa faceti si dumneavoastra cate ceva. M-ar ajuta sa stiu daca frica asta a fost atat de mare de la inceput sau a aparut la un moment dat?
Aceasta variabila ma ajuta sa inteleg daca mai sunt si alti factori ce ii influenteaza frica si, implicit, comportamentele exagerate, disfunctionale.
- Ma durea mai putin pana in august... De atunci ma doare rau si mi s-a facut frica sa n-o pierd!
- Cum asa? - o intreb eu realmente mirat.
Diferenta aceasta de "frica" - frica provocata de altceva ce nu are vreo legatura directa cu mana, adaugata la o frica functionala, o temere, poate "furniza" comportamentele exagerate. In acest sens, am deschis calea catre o serie de noi intrebari care sa ma "lumineze" cu privire la aceasta situatie.
- Ei, domn' doctor - continua clienta mea pe un ton coborat, cat sa redea o stare diferita de cea de dinainte, incarcata de alte semnificatii pe care urmeaza sa le descopar. La inceputul lunii august, acu' 4-5 luni, s-a mutat fiul meu la mine pentru a ma ajuta sa fac cate ceva prin casa. Nu a stat bine cateva zile ca a inceput sa ma forteze sa-mi misc mana! Eu mergeam la un alt doctor, unul care ma invata cum s-o misc, cum s-o masez...
- Un kinetoterapeut, ii intrerup eu expunerea.
- ... si eu imi faceam exercitiile mele, continua ea fara sa-mi dea atentie. Iar fiul meu ma batea la cap sa-ncep sa fac treburi, dar eu nu puteam pentru ca ma durea si-mi era frica sa nu se intample din nou ceva ca la inceput.
- Asta inseamna ca atunci au aparut senzatiile de furnicaturi prin mana si paralizia aceasta pe care o acuzati in prezent?
- Da, pentru ca nu m-a crezut, m-a fortat sa fac lucruri, chiar daca eu nu am vrut, si uite unde am ajuns! Spuneti si dumneavoastra, nu-i asa ca-mi pot pierde mana si nimeni nu ma crede?
- Ramane sa analizam aceasta varianta, ii raspund sec pentru ca nu-mi doream sa intru pe o directie care ar fi putut fie sa-i intareasca convingerile disfunctionale, fie sa o puna in opozitie fata de mine.
- Cand le-ati comunicat copiilor ca mana va este paralizata si ca, din cand in cand, mai simtiti niste furnicaturi, ce au spus sau ce au facut?
- Aaa, m-au dus la multi doctori! Dar nici unul nu mi-a gasit ceva la mana. Spuneau ca sunt o inchipuita si ca fac pe nebuna!
Trecand peste aceste cuvinte pe care i le-am atribuit ei si, posibil, copiilor, am continuat sa intreb despre contributia familiei la "noua" suferinta.
- Dupa ce v-au dus la diferiti doctori, cum v-au ajutat copiii?
- Cum m-au ajutat?! Pai, s-au speriat si ei, saracii!!!
Mie imi suna mai degraba asa : Am reusit sa-i sperii, saracii! - iar micro-comportamentele faciale imi sustinea ipoteza deoarece nu tradau ingrijorare, cel mult imi indicau o stare de relaxare.
- S-au speriat si pentru ca au vazut ca eu nu am mai putut sa-mi misc mana nici cat o faceam inainte! Asa ca, au inceput sa-mi faca curat in casa, sa se duca la cumparaturi si sa stea cu mine, mai ales sambetele si duminicile cand ma simteam singura!
Pe masura ce prezenta intreaga paleta de beneficii pe care le-a obtinut in urma noilor acuze, micro-comportamentele faciale deveneau specifice unei bucurii de mica intensitate.
- Inteleg, spun eu pentru a pregati o noua intrebare ce avea sa ma ajute sa trag o concluzie importanta. Schimbarea aceasta de atitudine din partea copiilor dumneavoastra v-a adus satisfactie sau v-a produs ingrijorare cu privire la ceea ce se intampla cu mana?
Raspunsul doamnei era oarecum intuibil, data fiind pozitia ei de la momentul intalnirii noastre, dar imi doream sa fixez bine informatia in logica dialogului nostru.
- Ei da, normal ca m-am bucurat! Au inceput sa nu mai tipe la mine, au fost m-ai mult timp in jurul meu si nu mai m-au lasat singura de frica sa nu se intample ceva rau cu mine!
- Aha, exclam eu pentru a-i atrage atentia asupra a ceea ce aveam sa-i spun.
Simteam nevoia de a trage o concluzie lamuritoare in legatura cu cele intamplate:
- Asadar, in luna mai a anului acesta, ati observat ca nu mai functioneaza tensiometrul la mana stanga, v-ati anuntat familia si, in urma unui control medical, ati fost operata pentru inlaturarea unui cheag de sange, corect?
- Asa e, imi raspunde prompt.
- Bun, sa continui. Dupa operatie ati mers la un kinetoterapeut care v-a invatat cum sa va recuperati mana, ce exercitii sa faceti si cum s-o folositi in activitatile zilnice, casnice, iar dumneavoastra l-ati ascultat si ati facut progrese, reusind sa va descurcati cat de cat singura, corect?
- Asa e, repeta raspunsul de dinainte, doar ca pozitia corpului s-a modificat: era mai aplecata spre inainte.
- In schimb, reiau concluzia, la inceputul lunii august, cand baiatul v-a spus sa faceti mai multe lucruri cu mana stanga, fara sa stie ceva despre situatia dumneavoastra, v-ati simtit fortata si v-ati speriat pentru ca v-ati putea pierde mana daca faceti altceva decat ceea ce stiti, fapt pentru care ati acuzat acele furnicaturi si paralizia intregului brat, corect?
- Da, raspunde scurt de data asta.
- Si, ultima concluzie! Urmare a acuzelor, copiii au fost mai atenti cu dumneavoastra, mai grijulii, v-au ajutat mai mult la treburile casnice si nu v-au mai lasat singura in casa, corect?
- Chiar si acum este fiica mea cu mine! Am ceva rau, dle doctor? - ma intreaba nerabdatoare clienta mea.
- Poate fi ceva rau, va puteti pierde intreaga mana stanga, situatie de care va este foarte frica, asa cum ati afirmat mai devreme, dar exista si o sansa de vindecare, daca asta va intereseaza.
- Cum sa nu domn' doctor?! Fac orice...
Face o pauza pentru a-si sterge lacrimile.
- Simt ca si Dumnezeu ma va ajuta! continua suspinand.
- Doamna, stiu ca sunteti curajoasa si aveti o vointa de fier! Dupa cum v-am mai spus, nu mai cunosc vreo persoana de varsta dumneavoastra care sa treaca cu atata hotarare peste o operatie atat de grea! Ceea ce trebuie sa stabilim de la bun inceput, inainte de a va explica ce aveti de facut, este legat de functionalitatea mainii stangi! Aceasta nu va fi asemenea mainii drepte, cred ca stiti asta!
- Sigur, domn' doctor! Vreau doar sa ma folosesc de ea la bucatarie, sa pot face curat prin casa... Mi-a zis si doctoru' de la spital ( kinetoterapeutul) ca nu o sa pot cara cu ea!!! Stiu, domn' doctor, stiu...
- Bun. Haideti s-o chemam si pe fiica dumneavoastra pentru ca e foarte important ceea ce am sa va comunic si vreau sa fie de fata!
Ni se alatura si fata, in maini ducand acelasi dosar gros in care se afla istoricul medical al mamei sale.
- Ok, am sa va pun la curent cu ceea ce am discutat pana in prezent. In primul rand, tin sa va spun ca aveti o mama extraordinar de curajoasa care este hotarata sa se faca bine, frica ei cea mai mare fiind legata de pierderea mainii.
O observ pe clienta mea cum isi indreapta spatele si se uita tinta la fiica-sa.
- A trecut cu bine peste o operatie complicata - continui eu, incercand sa le mentin in campul vizual pe amandoua - in momentul de fata acuzand niste simptome care au aparut pe parcurs. Sunteti aici, impreuna, pentru ca interventia terapeutica presupune si lucrul in familie. Nu se poate altfel!
M-am oprit pentru ca am avut impresia ca fiica doreste sa-mi spuna ceva.
- Va rog! Ii fac semn ca poate sa-si spuna punctul de vedere.
- Nu stiu daca mama v-a spus ca am fost la multi medici care au consultat-o si nu i-au gasit ceva la mana..., imi spune timid in timp ce-mi arata dosarul din fata ei.
- Mama dumneavoastra mi-a oferit informatiile de care aveam nevoie, de aceea am accentuat ca este hotarata sa se vindece.
- V-a spus de discutia cu fratele meu? Continua ca si cum nu ar fi avut incredere in ceea ce s-a intamplat in cabinet.
- Desigur, am aflat si de acel incident. Ok, cred ca putem trece mai departe. Pentru ca mi-ati amintit de fratele dumneavoastra... Sunt sigur ca o sa-i transmiteti si lui ceea ce vom hotara aici.
Se uita mirata la mama ei si-mi face semn ca este de acord.
- Doamna, imi indrept privirea catre clienta mea, care ar fi principalele 3 semne care v-ar face sa spuneti ca mana dumneavoastra este bine, reamintindu-va ca nu va mai fi la fel ca inainte si ca n-o veti putea compara cu cea dreapta?
Cele doua femei se uita una la cealalta, fiica incurajand-o pe mama sa raspunda. Aveam nevoie ca cele doua sa se intalneasca, iar asumarea schimbarii, incluzand beneficiile, sa se petreaca in prezenta unuia dintre copii fata de care avea acele comportamente disfunctionale.
- Pai, incepe sovaitor, m-as bucura daca as putea misca bratul singur, fara sa-l tin cu mana dreapta. Se opreste pentru a-si mangaia degetele si pentru a si le misca unul cate unul.
- A va misca bratul inseamna sa dispara "senzatia" de paralizie, o completez eu, sau furnicaturile?
- Paralizia, furnicaturile ar fi al doilea semn, spune pe un ton scazut si accentuandu-si grija pentru mana stanga.
- Avem doua semne! Care ar fi al treilea?
- Sa am putere sa strang cat de cat degetele astea, domnu' doctor! De data asta raspunde un pic rastit.
- Am inteles. Din ceea ce v-au spus doctorii la care ati mers, e posibil sa se intample toate astea? Am pus aceasta intrebare pentru a fi auzita de fiica si pentru a-i permite acesteia sa vina, acum, cu informatii noi. Daca existau.
- V-am mai spus, se uitau la mine si-mi spuneau ca sunt (o) inchipuita ...
- Haide, mama! intervine fiica. Ti-au zis toti ca trebuie sa faci doar un mic efort pentru a-ti reveni la normal!
- Da, pentru ca erati voi acolo si vorbeati cu ei inainte! Domnu' doctor de aici a facut altfel, m-a ascultat pe mine prima data!
- In regula! Ma bucur ca nu mai sunt si alte recomandari medicale de care ar trebui sa tinem seama. Am intervenit in disputa lor pentru ca nu servea vreunuia dintre noi.
- Atunci, imi continui expunerea, trebuie sa aduc niste lamuriri care sa va ajute sa intelegeti situatia in care sunteti, in special, mama care are problema cu mana stanga. Va rog sa fiti foarte atenta la ceea ce am sa va spun, iar, daca nu intelegeti, opriti-ma si reiau cu explicatii suplimentare. Bine?
Surprinsa de trecerea brusca la un alt subiect, unul care o ducea mai aproape de o rezolvare posibil miraculoasa, doamna in varsta, clienta mea, tacu si se uita mirata la mine. Fiica sa, de asemenea.
- O sa urmeze punctul meu de vedere, o analiza scurta si o prezentare a modului in care situatia mainii se poate imbunatatii. In primul rand, vreau sa incep prin a va prezenta faptul ca mana stanga este coordonata de creier, la fel si cea dreapta. Cum interventia la mana stanga s-a produs asupra unui vas de sange, putem intelege ca sistemul nervos nu i-a fost afectat, neexistand referinte medicale in acest sens. Totodata, daca mana dreapta functioneaza bine, tinand cont si de varsta pe care o aveti, inseamna ca sunteti detinatoarea unui creier care stie sa-si faca treaba.
Amandoua zambesc la ultima mea afirmatie. Am mers mai departe cu expunerea:
- Mai mult, pana la incidentul din mai, mana stanga v-a functionat multumitor. Asadar, tabloul clinic este unul favorabil revenirii la normal  din punct de vedere al sistemului nervos, cel "vinovat" de paralizie si furnicaturi. Doamna, ce s-a intamplat cu musculatura bratului de cand nu l-ati mai folosit?
Se pare ca aceasta intrebare nu a mai surprins-o pentru ca a fost foarte prompta in a-mi arata ca-i atarna pielea.
- Exact! Musculatura se atrofiaza daca nu este folosita. Ce credeti ca se petrece cu sistemul nervos, in cazul dumneavoastra? Va masati permanent mana stanga, va indoiti degetele mainii stangi cu ajutorul mainii drepte, va sustineti mana stanga cu ajutorul mainii drepte ... Tot ceea ce tine de mana stanga faceti cu mana dreapta! Astfel, prin comparatie cu sistemul muscular, sistemul nervos al mainii stangi se atrofiaza pana cand nu va mai fi functional. Ati inteles mecanismul pana in prezent?
- Da, domnu' doctor, imi confirma doamna in varsta. Fiica sa imi face semn ca a priceput, permitandu-si sa zambeasca pentru ca si-a dat seama unde doream sa ajung, fapt confirmat ulterior.
- Excelent! Daca dumneavoastra nu v-ati mai folosit mana stanga de teama sa nu v-o pierdeti... Ce teama, frica de-a dreptul! E bine sa stiti ca acum creierul va recunoaste doar circuitul nervos al mainii drepte care a fost folosita intens, cel al mainii stangi, cu parere de rau va spun, se apropie de atrofiere completa, ceea ce se traduce prin paralizia pe care o aveti in acest moment. Asadar, trebuie sa alegeti intre doua frici: prima - cea legata de folosirea mainii care are ca efect atrofierea sistemului nervos, a doua fiind in relatie cu pierderea mainii. Ca o paranteza, atrofierea sistemului nervos al mainii duce la o posibila amputare. Creierul nu o mai recunoaste, aceasta nu mai functioneaza, iar corpul o va respinge in scurt timp ceea ce va duce la amputare.
Doamna era atat de conectata la prezentarea mea, incat, usor, usor, a incetat sa-si mai utilizeze mana dreapta in folosul stangii. Cele doua maini devenisera egale!

Psiholog?! Nu, eu va vreau doctor!

La final, inainte de a se ridica de pe fotoliu, imi face semn ca vrea sa-mi spuna ceva. O fac atenta si pe fiica care-i pregatea paltonul, dupa care o invit sa-mi comunice.
- Domnu' doctor, mie imi place aici, la dumneavoastra. Dar, nu mai vreau sa ma duc la psihologi!
Am inceput sa rad.
- Doamna, dar stiti ca eu sunt tot psiholog! V-am spus de la bun inceput asta!
Parca nici nu m-a auzit.
- Domnu' doctor, dumneavoastra m-ati ascultat pe mine ce am avut de spus. Intrebati-o pe fata mea, sa va spuna ca m-a dus la un psiholog care m-a primit in cabinet, m-a tinut in picioare la usa in timp ce se uita la mine ... El statea pe scaun si eu in picioare! Se uita la mine si nu zicea nimic. Mai rasfoia niste foi de pe masa lui, ma mai privea... M-am suparat pe el si am iesit din cabinet! Cand am ajuns acasa, am vorbit cu o vecina care a mai fost la psiholog si mi-a spus ca asa e acolo: psihologul sta si nu spune nimic, tu trebuie sa vorbesti ce-ti vine prin cap! Dumneavoastra ati fost altfel, nu v-ati comportat ca un psiholog! Ati fost ca un doctor!

- Va multumesc, domnu' doctor! O sa incep sa-mi folosesc mana sa nu mi se atrofieze nervul!






vineri, 30 decembrie 2016

2017 - partea mea

            Suntem la sfarsitul anului 2016, cu doar 3 zile inainte de Revelion. Daca ar fi sa fac o analiza cuprinzatoare, dar generala, punandu-mi lentilele optimistului in ramele pesimistului, pot spune ca a fost un an nenorocit de bun. Nu-mi aduc bine cum a inceput, poate si din cauza faptului ca a fost ziua de nastere a neveste-mii, iar uitarea nu este cauzata de vreo petrecere scaldata in alcool. Pur si simplu, nu-mi amintesc daca am participat la ea. Glumesc! Sunt sigur ca o sa citeasca ce-am scris ( ea imi face corectura! sic!) si vreau sa-i vad reactia.

Eu, gradinar

             2016 este primul an in care nu am dat examene in perioada ianuarie-februarie ori nu am tinut cursuri. Asadar, a fost un an cu un inceput lejer ca spritul de vara la temperatura potrivita. Singura indeletnicire pe care mi-am asumat-o cu o deosebita placere a fost reamenajarea unei camere in sera. Cei aproape 2000 de mp de teren de la Calugareni aveau nevoie sa fie pusi la treaba cu responsabilitate. Asa ca, de la sfarsitul lunii ianuarie pana undeva in aprilie, am scos rasaduri pe banda rulanta - sa fi fost vreo 400! Rosii, castraveti, vinete, ardei grasi - toate au trecut prin mana mea de nestiutor in ale gradinaritului, respectand etapele descrise in manualele luate de pe internet. Dator fiind perfectionistului din mine, am creat o competitie pe care mi-am pus in cap s-o castig, la linia de start aflandu-ma doar eu. M-am mobilizat si i-am dat numele de "Gradina Fratilor Calin",   adica, am "legat-o" de cei trei crai ai mei - gemenii, Razvan si Robert, si Matei.
    Povestindu-i prietenului meu Sebi despre ce am de gand sa fac in gradina de la tara - ce recolta bogata voi strange, cum o sa zumzaie albinele in jurul florilor, l-am vazut cum se schimba la fata si-si sufleca manecile tricoului - ma facusem cu un al doilea competitor. A fost de acord cu planul meu, ba chiar l-a infrumusetat pe alocuri, realizand o sigla si un fundal pentru materialele ce urmau sa fie tiparite sau prezentate online. Oprindu-ne entuziasmul pentru a trage aer in piept, am realizat ca suntem paraleli cu munca in gradina si ca nu avem suficiente cunostinte. Eu, psiholog, el, artist vizual, ne pricepeam la udat, sapat si mancat, nicidecum la organizarea elaborata a plantelor in functie de nevoile fiecareia. Dupa doua cafele - amandoi - si o tigara fumata - el, am sunat la facultatea de horticultura unde ne-am programat o intalnire cu decanul. Nu stiu ce l-a determinat sa stea de vorba cu noi - mutrele noastre de copii interesati de joaca cu harletul sau bunatatea acestuia. Dupa nici macar o jumatate de ora, bateam palma pentru o colaborare pe doi ani. Dupa trei luni ne inscriam la masterul de Managementul Conservarii Biodiversitatii. Acum, la final de an, dupa ce ne-am obisnuit cu noul vocabular, lucram la referatele ce urmeaza sa le sustinem in perioada de examinare. Profesorii au redevenit studenti!
Totusi, trebuie sa ne laudam pentru ca asa-i sta bine crestinului de Bucuresti! Am avut o tentativa de a aranja gradinile Muzeului Satului, dar ne-a fost sabotata de vremea capricioasa a lunii mai; am lucrat peste 10.000 de mp de pamant cu motocultoarele de la Rotakt, deseori fara sa cunoastem proprietarul terenului; am organizat o conferinta in care am prezentat realizarile noastre, cadrele didactice ale facultatii de horticultura aratandu-ne care sunt descoperirile pe diverse directii - legumicultura, pomicultura, floricultura etc; canalul nostru de youtube a strans peste 41.000 de mii de vizualizari, mai mult de 160.000 de ore de vizionare si fix 160 de abonati. Incredibil, nu?

Eu, gradinarul educat

           Da, ati citit bine! Am de gand sa termin masterul inceput in 2016. Dupa cum ma stiti, n-o fac pentru diploma. Am planuri mari. Vreau sa-mi formez o echipa de specialisti cu care sa merg prin tara pentru a le prezenta taranilor ce pot face cu pamantul de pe langa casa lor. Vreau sa trezesc la viata Constiinta Rurala. Vom merge ca niste misionari din poarta-n poarta si le vom vorbi despre ce poate face pamantul pentru ei. Cam atat cu dezvaluirile. La sfarsitul anului 2017, sa-mi aduceti aminte sa revin cu analiza pe care s-o confrunt cu ceea ce mi-am propus aici.

Eu, psiholog

            In 2016, am avut cateva provocari in cabinet, dar si in afara lui. Nu o sa vorbesc despre ele, ci despre ceea ce am observat si despre ceea ce as vrea sa fac. La rubrica "Eu, psiholog" voi contopi cele doua directii: trecut si viitor, O voi face pentru a-mi usura munca in fata calculatorului.
Petrecandu-mi foarte mult timp printre elevii de liceu, lucrand cu ei, dar si cu copii sub 12 ani, am observat ca, in general, nu se prea cunosc, dar nici nu stiu cum si ce sa afle despre ei. Presiunea permanenta a sistemului de invatamant pentru a face performanta sau a se situa pe un palier de mijloc, parintii obsedati de notele mari, toate astea (si altele asemenea) nu le ofera ragazul necesar sa interiorizeze cu sens informatia pe care o primesc. Nu au timp sa se intrebe la ce le foloseste - informatia, desigur, cum o pot pune in practica, care este cel mai apropiat moment in care o vor utiliza. Intrebati fiind despre viata lor, despre ceea ce si-au propus sa faca in urmatorul interval de timp, de regula scurt, 3-4 luni, raspund aproape constant cu "habar nu am!" sau "ar trebui sa fac ceva in afara de a invata?". Daca pentru cei mici poate fi de inteles, avand in vedere dezvoltarea si nevoile specifice varstei, pentru cei mari se poate constitui intr-un handicap socio-profesional. In acest sens, mi-am propus ca in anul 2017 sa construiesc un program dedicat lor pentru a-i ajuta sa-si ofere o noua perspectiva asupra propriului lor viitor pornind de la cunoasterea si acceptarea de sine.
Din toamna, voi pune in cui hainele "copilariei" pentru ca ma asteapta un doctorat de aproape trei ani, poate chiar patru.
Aaa, era sa uit! Sunt nerabdator sa colaborez cu noul CPR, fiind 99% sigur ca noua conducere a invatat ceva din greselile precedentei.

Eu, familist

          Asta-i un teritoriu cu multe surprize chiar si pentru mine. Ei nu sunt asa disciplinati precum v-am lasat eu impresia ( sper!) si nu si-au afisat planurile pentru 2017. Nimic pe usa, nimic pe frigider, nimic pe email. Nu vreau sa-i zoresc pentru ca o sa-mi ofere cele mai grele sarcini spre rezolvare. Daca tac si sunt low-profile un timp, poate ma scot doar cu dus gunoiul si sters geamurile. Se vor complica treburile in februarie si martie cand isi vor sarbatori juniorii zilele de nastere, dar cred ca-mi voi programa niste deplasari importante prin tara sau strainatate si voi scapa. In caz contrar, voi simula o "raceala" afectiva care se va da dusa prin mai.

Cam atat despre bucata mea din 2017. Las lista deschisa pana la viitorul 31 decembrie.
Sa auzim de bine despre noi!

P.S.: Daca jazz-ul, alaturi de blues, este muzica negrilor, de ce in Franta este cantat de albi?


duminică, 25 decembrie 2016

Am intalnit si psihologi de rand (fericiti)

Facebook-ul nostru, cel care ne-a unit

Da, stiu ca suna ca un stereotip clasic, dar eu sunt unul dintre cei fericiti. Nevoia de a schimba conducerea actuala a Colegiului Psihologilor are si parti bune, pe langa nenumaratele aspecte negative. Si, credeti-ma, sunt beneficii absolut functionale care vin la pachet cu neregulile traite pana in prezent. Poate ca va intrebati ce anume s-a produs, iar voi ati trecut cu vederea frustrandu-va de lipsa unui mic moment de fericire. Va aduceti aminte cand ne-am cunoscut? E foarte important acest aspect deoarece in jurul lui s-au adunat si au inceput sa prinda contur aceste mici beneficii despre care va vorbeam. Era sfarsitul lunii septembrie cand, pe pagina mea de facebook, apare un articol scris de "Universitaria". L-am citit, am studiat si pagina respectiva, dupa care, pe chat, in privat, le-am transmis ca mi-as dori sa fie mai transparenti in descriere pentru ca m-as putea alatura taberei lor, avand propriul meu "repros" la adresa presedintelui Anitei. Dupa numai doua zile, aveam sa-l cunosc pe Dragos Iliescu despre care nu stiam mare lucru. Ne-am intalnit in colegiul Ion Neculce, in “atelierul” unde fac cercetare de peste 5 ani. M-a surprins faptul ca s-a acomodat foarte rapid cu spatiul atipic pentru o prima intalnire, de regula, spatiile publice in genul cafenelelor fiind cele preferate. Dialogul a fost sincer, direct, cu note subiective declarate si asumate, ceea ce m-a convins ca pot intra in aceasta lupta pentru schimbarea perspectivei colegiului. Am inceput sa scriu fara a-mi ascunde identitatea, seria “Daca as fi pentru o zi Presedinte... Utopia CPR” atragand atentia colegilor mei. In aproximativ o luna de la data la care am debutat, aveam sa cunosc persoane despre care nu auzisem niciodata si despre munca carora nu stiam ceva: Armand, Gabi Dumitriu, Georgeta Tudor, Laura, Andreea, Nicole, Geta, Delcea etc. Povestile lor, interactiunea cu ei, toate acestea au completat golul din intregul motivatiei mele de a ma implica. Cu unii dintre ei m-am intalnit in cateva randuri si parea a ne cunoaste de cand lumea. Fiind intr-un schimb de informatii cu Gabi D. pe chatul facebook-ului (scuze Gabi pentru ca dau din casa!), ne-am dat seama ca stim exact nimic unul despre celalalt, aspect ce nu punea la indoiala increderea reciproca. 
Va rog sa-mi scuzati infatuarea expunerii, dar este o descriere ce surprinde doar perspectiva mea asupra interactiunii cu cei implicati, indiferent care le este pozitia. Vorbesc despre bucuria mea de-ai fi cunoscut!

ILS – delirul crescut cu atentie psihologica

La inceput, stiam doar de ce vreau eu sa particip la schimbarea conducerii CPR – o intalnire cu presedintele Anitei care mi-a permis sa-l descopar ca fiind un oportunist. Dezamagit, refuz sa colaborez cu institutia pe care o conduce, asumandu-mi riscul de a ramane incadrat la “in supervizare”. De-a lungul timpului, am facut formari si am strans diplome cat sa-mi ajunga o viata, totul pentru dezvoltarea mea profesionala, nimic pentru recunoasterea lor de catre un colegiu pe care nu-l consideram reprezentativ in ceea ce ma priveste. A fost o alegere determinata de componenta emotionala, cea rationala retragandu-se elegant.
Pe directorul juridic, Iulian Stefan Laurentiu, nu l-am cunoscut pana la momentul septembrie 2016. Refuzam sa cred ca, un om cu pregatirea si experienta lui Anitei, poate fi o marioneta in mainile unui aparent neica nimeni. Cum toate descrierile despre conducerea CPR il zugraveau ca fiind Dumnezeul nostru, unul de care ascultau chiar si “greii” psihologiei dambovitene, mi-am invins poticneala si am inceput sa caut informatii despre el cu abilitatea fostului jurnalist de investigatii (scuzati-mi aroganta!). Datele oficiale mi-au creionat un traseu interesant care incepe, surprinzator, cu profesorul Mitrofan. Ulterior, din aproape in aproape, juristul ajunge sa cladeasca relatii intime cu cercul de prieteni al celui mentionat anterior. Intuitia mea – sustinuta si de declaratiile unor apropiati de-ai lui - imi spune ca acestia au apelat la ILS pentru a le rezolva unele aspecte juridice intalnite in munca la facultate sau la asociatiile in care activau. Un act azi, o negociere maine si, uite asa, au fost nevoiti sa-l rasplateasca pe tanarul aspirant. Mai degraba o problema de moralitate decat una legala, juristul primeste la schimb ungerea ca psiholog printr-un doctorat condus de acelasi profesor Mitrofan. O mana spala pe alta si amandoua fata!
Amicitia lui Mitrofan cu Anitei nu este un secret, chiar daca au existat si momente mai tensionate intre ei, acest aspect facilitandu-i lui ILS o pozitie in CPR. Oportunismul presedintelui este acoperit in acte de catre jurist cat sa le dea o nota de legalitate in fata psihologilor afiliati, acestia din urma avand prea putine cunostinte in domeniu. Putine cunostinte, putine intrebari, foarte putin deranjati din munca cu oportunitatile, cei doi – Anitei si ILS – ajung sa conduca prin comunicate. Cei care ii pot opri sunt prea putini si, fie sunt trecuti prin rutina salilor de judecata, fie le este transmis subtil la inceput, pe fata mai tarziu ( chiar si in prezent), ca nu vor mai fi acreditati – discreditati fiind cuvantul cu care au inceput sa se legitimizeze. Mai exista doua categorii, din prima facand si eu parte:
  • dezinteresatii - pozitie ingrata ce a favorizat tacit ascensiunea cuplului toxic;
  • supusii sau cei care au acceptat compromisurile, atat cele legale cat si cele morale. Legati prin cumetrii sau prin avantaje conjuncturale, ori de interese pe termen lung, acestia isi submineaza propria identitate profesionala prin recunoasterea si acceptarea abuzului fata de proprii colegi, chiar daca erau din alta “ograda” - vezi filiala.
    Cu o astfel de sustinere in teritoriu, dar fara niciun mandat consemnat in urma vreunui vot, cu sistemul juridic romanesc care a inventat vesnicia, conducerea CPR intra cu pasi fermi pe drumul catre ilegalitati. Institutia, nereprezentativa pentru profesie, este regandita pentru confortul unor “profesionisti” care se autodeclara experti. Lui Ion Duvac, unul dintre psihologii care au contribuit la formarea legii ce a stat la baza aparitiei CPR-ului, ii este suspendat dreptul de libera practica pentru ca era incomod. Nu este singurul care si-a recapatat drepturile in instanta. In prezent, din punctul meu de vedere, punct care intruneste o oarecare unanimitate in randul celor care-i contesta, oportunismul de inceput, denumit generic “sfanta ciupeala romaneasca”, a ajuns la rang de infractiune.

Psihologul de rand – o miza de “muls” la alegeri

Prima data cand am auzit aceasta expresie – psihologul de rand – a fost la cea de-a doua demonstratie de sustinere a membrilor care se opuneau abuzurilor lui ILS, undeva pe la inceputul lunii noiembrie. Ne intalnisem vreo 7-8 in fata colegiului pentru a le arata ( era sa zic degetul mijlociu!) ca suntem reali si ne pasa, nu ne ascundem sub anonimatul paginilor noastre de facebook. La un moment dat, iese Anitei din cladire si ne invita in holul din care am fost dati afara de catre bodyguard. Printre intrebari de sanatate si vorbe mieroase, presedintele si dna Hiera ne apostrofeaza pentru actiunile noastre, aratandu-ne dojenitor degetul aratator, fara a uita sa ne transmita ca totul se face pentru psihologul de rand care trudeste din greu inchis in cabinet. Facand o paranteza, pot spune ca m-am simtit ca un burghez nenorocit care isi exploata la sange muncitorii pentru maximizarea profitului.
Totusi, gandindu-ne la cine va vota la urmatoarele alegeri, expresia “psiholog de rand” nu e intamplatoare, precum nu e intamplatoare nici furia lor pe universitari.
Psihologul de rand” este cel care se formeaza in facultate ca, mai apoi, sa aleaga incotro se duce: master sau vreo asociatie care asigura cursuri acreditate. Pentru a-si acoperi matrapazlacurile, actuala conducere are nevoie de votanti. Cum pot fi ei realesi daca nu-i cunoaste nimeni? Relatia e simpla ca “buna ziua”, scenariul fiind clar si usor de pus in practica. Trebuie sa formeze ei cat mai multi licentiati in psihologie. IPJ, sau institutul expertilor in expertiza judiciara ( e de ras, asa-i?), este o alternativa viabila pe piata doar daca ofera ceva mai mult decat celelalte. Romanul e boem, dar nu e curcan! Se uita atent pe ce da banii! Prin pozitia autoritara pe care o detin vremelnic, isi ofera avantaje si recunoastere profesionala pentru inventia mai sus mentionata: IPJ. Astfel, anuleaza orice sansa a psihologilor clinicieni de a raspunde solicitarilor venite dinspre instanta de judecata. Avantaj la serviciu – IPJ. Ce trebuie sa faca un clinician pentru a-si continua colaborarile? Nu e foarte greu de ghicit: sa urmeze cursurile IPJ! Stiu ca devine stresant sa tot repet IPJ, dar cam asa stau lucrurile in realitatea noastra ... actuala. Urmand cursurile pseudo-institutului, o sa va explic de ce pseudo, studentii dau nas in nas cu … profesorii! Care sunt acestia? Iulian Stefan Laurentiu este eminenta cenusie, el semneaza si parafeaza diplomele. Tudorel Butoi, un personaj extrem de ciudat in peisajul profesiei de psiholog, fie ea si criminalistica, limbajul acestuia, cel putin cel de pe pagina sa de facebook, avand mai degraba legatura cu patologia. Mai sunt si altii, dar acestia sunt aserviti domnului presedinte de institut prin salariu si avantaje. Asadar, cursantii IPJ sunt pregatiti, indoctrinati si dependenti de recunoasterea sistemului pentru a practica. Cine sunt ei si pentru ce conteaza? Teoretic, pentru ca vorbesc despre un scenariu, ei sunt viitorii votanti. Macar o buna parte dintre ei.

Universitarii “inghit” multi licentiati in fiecare an, iar acreditarile le sunt date de catre Ministerul Educatiei, fara nicio legatura cu CPR-ul. Universitarii sunt oameni care se misca printre straini, iau fonduri pentru cercetare, cunosc legislatia europeana, dar si cea specifica fiecarei tari cu care colaboreaza. Sunt oameni care il sanctioneaza pe ILS pentru fiecare iesire in décor, pentru fiecare abuz, fara a putea fi santajati sau manipulati (cel putin o parte dintre ei).
Universitari versus IPJ. Nu, universitari versus interesele obscure ale lui ILS.
Colegiul se intersecteaza cu masteranzii doar din punct de vedere administrativ, profesional insemnand comisii, unde gasesti oameni ce se impotrivesc conducerii. Asadar, universitarii il pot tine in sah pe ILS. Psihologii de rand, asa cum erau descrisi de catre Anitei si Hiera, nu au timp de citit legi si nici capul nu-i duce sa le interpreteze. Ma intreb pe cine o sa dea vina cand nu vor mai fi alesi in martie 2017.
Cu cateva randuri mai sus vorbeam despre IPJ ca fiind un pseudo-institut. Nu am folosit aceasta alaturare de termeni pentru a decredibiliza, ci pentru a sublinia aspectul manipulator pe care-l folosesc in a se vinde: formam experti in psihologie judiciara! Expertii sunt acele persoane care au cunostintele necesare intr-un anumit domeniu, la care se adauga experienta dovedita prin lucru efectiv. Un psiholog care abia si-a luat diploma nu stie sa se stearga cu ea la fund, daramite sa faca un raport de expertiza sau sa raspunda in fata instantei. Are nevoie de timp pentru a fi expert.

ILS, buricul juridic al colegiului


Dupa cum aratam mai sus, de la sfarsitul lunii septembrie (2016), am inceput sa-l “studiez” pe ILS – cv, postarile sale de pe facebook, comunicatele de pe COPSI si informatiile primite de la cei cu care interactioneaza. Coroborate, mi-au validat un tablou clinic descris anterior de multi dintre cei care se plangeau de abuzurile acestuia.
De exemplu, universitarii emit comunicate concise, cu date cat mai exacte, cu trimiteri directe la situatii continatoare de abuzuri si nereguli, pe cand ILS compune declaratii de razboi, cu note de fanatism, cu exagerari specifice si amenintari ce depasesc cadrul personal, ca sa nu mai vorbim de cel institutional. Nimic despre toleranta, despre negocieri sau informari firesti, neutre, oficiale, ca o contrareactie la acuzele ce-i erau aduse. Se pare ca-l valideaza personal aceasta lupta, erijandu-se intr-un aparator al unor drepturi ce i se cuvin, chiar daca el este doar angajat al CPR, nu este ales prin vot pentru a-si pune in practica o anumita viziune.

Conform ultimilor informatii culese de pe internet, ILS este un pariu pierdut. Factorul competenta nu-i este familiar, cel putin pentru profesia de psiholog, iar cadrul legislativ romanesc va forta CPR sa se alinieze cu adevarat la normele europene. Daca vor candida - ILS, Butoi sau Hiera, vor trebui sa raspunda unor intrebari destul de incomode venite din partea psihologilor de rand. Daca vor mai avea libertatea si autoritatea s-o faca. Mai putin Butoi. 

marți, 13 decembrie 2016

Taiati-mi mana stanga sa pot vota cu dreapta! Va rog, cealalta stanga!

Alegerile de anul acesta, 2016 - consemnez pentru posteritate! - au fost unele dintre cele mai decente din punct de vedere al agresivitatii vizuale stradale. Aproape ca nici nu s-a observat, afisele mici, minuscule in raport cu mash-urile ce acopereau fatadele blocurilor, stateau inghesuite pe panourile electorale de la colturile de strada.
Emisiunile electorale pline de "sangele" candidatilor ce se razboiau in cuvinte, platforme si dosare penale, au devenit istorie. Chiar m-au plictisit! Nu tu patologii, nu tu cutite infipte in spate, nu tu pahare de apa aruncate spre fata contracandidatului! Nici macar o flegma asezata temeinic intre ochii "partenerului" de studio! In schimb, cum deschideai facebook-ul, puteai analiza literar sexul propagandistului de moment. Aflai ca au penis, sau vagin, dupa caz sau de imprumut, indivizi respectabili, tineri frumosi si needucati, care se afisau ca fiind intelectualii de rezerva ai Romaniei: fotografi, avocati, psihologi, medici, actori etc. Exibitionisti de ocazie, se ofera sa-si satisfaca cele mai ascunse dorinte sexuale cu cei care nu ar fi votat vreun partid simpatizat de catre ei. Pentru moment, in plin delir, au uitat de mamele lor, de rude, de mosii si stramosii lor. Mai mult, se declara ca fiind noua armata, si singura, care sa lupte cu "bosorogii rosii" aducatori de ciuma si aghiasma de DNA la conducerea tarii.
Iesirea la vot era imperativ necesara, ca si cum, in case, se producea marea deratizare. Stampila de vot iti asigura, negresit, un loc la intrarea in casele celor cu vana si simt civic. Parca si vad urmatoarea scena - ma duc in vizita la amicul cutare, simpatizant al partidului X. Usa lui, nu de la camera, de la intrarea in apartament, este flancata de mii si mii de poze cu chipurile celor care i-au urmat indemnul. Pe jos, in loc de pres, stau figurile tristilor care au votat invers sau nu au fost la vot. Sa te stergi pe picioare de rahat pe fetele lor! Sa indure rusinea si oprobriul public!
Sa revenim.
Vene umflate, pumni inclestati si gata de lupta, poze trucate si compromitatoare, care mai de care mai creative, toate invadandu-ne spatiul public al facebook-ului. De cate ori deschideam pagina respectiva ma simteam ca si cand as fi fost pe o plantatie de cannabis gata fumata! Imi venea sa chem politia, salvarea si prietenul psihiatru!

Runda a doua. S-a incheiat votul. Delirul continua.

Imi apare pe wall o postarea a unei colege de breasla si forma superioara de invatamant urmata, master, care ii facea nesimtiti pe toti cei care nu au iesit la vot. Isi motiva naduful varsat prin faptul ca au fost validati cei rai, nu cei buni. In viziunea domniei sale. Draga mea, colega! De ce nu ne-ai spus cu cine sa votam? De ce nu ne-ai spus ca s-a inchis borcanul cu libertatea de exprimare si constiinta libera? Doamnelor, domnilor cu isteria bigudiuri in par! Calmati-va! V-ati dus la vot pentru a va exprima liber opinia, asa cum am ales noi, ceilalti, sa nu ne exprimam, tot liber, opinia. Suntem, si noi, oameni la fel ca voi. Chiar si cei care vor fi la guvernare sunt, si vor fi, oameni. Democratia presupune trei pozitii atunci cand esti in fata unei alegeri, in special una cu insemnatate sociala: vot pentru, vot impotriva si abtinere.
Deci, trecem la managementul furiei sau la pastile?
Un alt curent post vot este: daca nu ai votat, nu ai dreptul sa vorbesti 4 ani. Pot intelege aspectul semantic, metaforic, al acestei afirmatii care suna a amenintare. Daca sensul este de a nu critica aratand cu degetul, a ma plange, atunci nu voi vorbi. Pentru ca nu-mi serveste la nimic. Dar voi face altceva. Voi fi activ in a atrage atentia asupra derapajelor. Se numeste consultare publica. O actiune similara votului, dar ceva mai persuasiva.
Daca cei cu care ai votat, de o culoare anume, ar fi gresit, ai fi facut un pact complicitar cu ei sau i-ai fi mustrat? Poate ca prin vot, ti-ai dat voie sa combati prin vorbe doar actiunile contracandidatului. A fost vreodata productiv sa critici permanent? Da, daca sti sa faci critica constructiva. Imi e greu sa cred ca poti face asta in conditiile in care nu-ti poti recunoaste infrangerea. Iti e mult mai usor sa suporti dezastrul pe care-l traiesti aruncand vina pe celalalt. Locul controlului. Sunt multi care-si invata semenii cum sa-si gestioneze situatiile limita, sa mute locul controlului din exterior in interior, folosind chiar expresia: Fii tu insuti schimbarea pe care o vrei la cei din jur! - dar nu fac nimic in directia personala. Pe tinerii nervosi si needucati ii pot intelege. Pe cei batrani si asezati, nu.
Cea mai de...zaprobanta atitudine post vot este aceea de a te dezice de prietenii, rudele sau colegii care au avut nefericirea de a vota altfel decat tine sau de a nu vota. Tot ceea ce apreciai la cei care te inconjurau s-a redus brusc la o alegere. Poate ca e nevoie sa te mai gandesti si sa-ti redefinesti termenii pe care ii folosesti atunci cand iti validezi cercul celor apropiati. Sau indepartati.

Cred ca cel mai greu ne educam trasatura numita TOLERANTA!

Va multumesc ca existati!

miercuri, 2 noiembrie 2016

Spatiul dintre secunde

Vag, foarte vag, imi aduc aminte de bataile secundarului unei pendule ce atarna de peretele amintirilor mele. Daca inchid ochii, lasand ceva spatiu celorlalte simturi care se inghesuie sa se exprime in virtualitatea memoriei mele, ma pot proiecta intr-o imagine relativ clara formata in jurul acelor sunete. Se contureaza o camera cu aspect invechit, un pat in care, presupun, eu ar fi trebuit sa dorm de pranz, o plapuma veche cu miros de lavanda, totul cuprins de o lumina difuza, calda. Simt o liniste deplina care nu ma invita la somn. Apreciind intensitatea curiozitatii mele din acel moment, pot spune ca aveam vreo 4-5 ani. Ma frichineam sub plapuma cu mare atentie pentru a descoperi la timp orice zgomot ce ar fi putut trada venirea vreunui adult care ma avea in grija. Descoperisem placerea de a-mi incorda picioarele si, rand pe rand, sa le lovesc cu putere de salteaua cu arcuri pe care stateam intins ca, mai apoi, sa mi le arunce in sus pentru a se opri brusc in plapuma grea. Dupa vreo 10 minute de joaca intensa, total distras de ceea ce era in jur, am redevenit atent la ceea ce se intampla dincolo de usa camerei. Cred ca atunci a fost momentul in care am realizat ca un ceas ticaia destul de tare undeva in jurul meu. Mi-am ridicat usor capul de pe perna, am dat roata privirea prin camera, dar nu am vazut ceva care sa ma intereseze. M-am gandit c-o fi afara pe hol dihania care facea galagie mai abitir decat mine. O fi sau nu adevarat, cert este ca mi-am stabilit o tactica de lucru: bateam din picioare pe ritmul secundarului, urmand ca in pauza dintre ele sa ascult ce se intampla afara. Era acoperirea perfecta! Planul a fost pus in practica imediat, picioarele mele incepand sa bata un tic-tac infundat in spatiul dintre saltea si plapuma. Un alt spatiu, cel dintre secunde, m-a cam incurcat la inceput deoarece nu reuseam sa-l fructific in incercarea mea de a asculta ce se intampla intr-un alt spatiu, cel de dupa usa camerei. Am luat-o de la inceput de cateva ori. Nu stiu cum am reusit, cred ca datorita faptului ca nu aveam altceva de facut, dar am avut multa rabdare cu mine. Spatiul dintre secunde mi se parea prea mic, prea condensat, pentru a-mi indeplini dorinta care facea posibila joaca mea. Ma intrebam cum sa fac sa-l maresc. Am inchis ochii pentru a ma concentra mai bine asupra raspunsului. Nu mai vedeam nimic. Nu mai vedeam plapuma, dar ea era acolo pentru ca o simteam. Salteaua nu intra in discutie pentru ca nu am mai vazut-o de cand am tras plapuma pe mine! Dar o simteam si pe ea. Am inceput sa simt si ritmul ceasului ca intr-un limbaj morse: tic - pauza - tac. Picioarele mele se armonizau tot mai bine cu secundarul, iar obsesia reusitei se transforma intr-o bucurie necuantificabila in termeni pragmatici.

Tic - pauza - tac, tic - pauza - pauza - tac, tic - pauza - pauza - pauza ...

Nu intelegeam cum, dar chiar reusisem sa redimensionez spatiul dintre secunde! Era tot mai mare, crestea neasteptat de mult, iar gandurile mele puneau stapanire pe el! Ajunsesem sa nu mai simt tic-tac-ul ce-mi restrangea realitatea interioara! Puteam crea. Spatiul si timpul se contopisera tainic, acoperindu-mi partinitori exprimarea fluida a noilor mele experiente. Eram de neoprit!


"Hai, Catalin! Gata cu somnul, trezeste-te!"

Am inceput sa aud din nou tic-tac-ul.

joi, 27 octombrie 2016

Iadul a fost rupt din Rai.

Prin 2007, undeva prin luna februarie, stiu sigur ca ma aflam la putin timp dupa ziua gemenilor, am hotarat sa infiintez o echipa de rugby pentru copii. Era un moment dificil pentru mine deoarece avusesem trei incidente majore cu Razvan, unul dintre piticii mei. Din cauza racelilor repetate, foarte agresive, care se succedau la fiecare 3-4 saptamani, a fost la un pas de moarte. Cu numai o luna inainte de ziua lui, la inceputul lunii ianuarie, m-am internat cu el la Budimex pentru ca avea febra foarte mare, nu-i scadea sub 39,2, fiind avertizat ca este in stare critica. Era mai mult mort decat viu. Am fost internati in cabinetul medicului de garda, profesorul Scurtu, pentru ca nu mai erau locuri pe sectia de pediatrie. La momentul respectiv, pus in fata unei situatii extreme, cu deloc solutii de iesire din criza, m-am asezat pe jos langa patul lui si am inceput sa ma rog. Il mangaiam pe manuta fierbinte si ma rugam. Nu stiam prea bine cum se face, nu stiam cine stie ce rugaciuni, asa ca am facut-o in felul meu. Il urmaream cum tresare, cat de greu respira, ii luam temperatura din 15 in 15 minute, ii udam prosopul cu care era invelit, dar nimic sa-l ajute. Tineam legatura prin telefon cu sotia mea care se afla acasa pentru a-i transmite vesti care se incapatanau sa nu fie bune. Plangeam amandoi si atat. Asta era comunicarea noastra.
Totusi, pe la 4 dimineata, cel mic incepe sa tuseasca puternic. Tusea l-a trezit din somnul inconfortabil si l-a speriat. Plangea foarte tare, tusea si se vaita ca-l doare capul. Eram disperat pentru ca nu stiam ce sa-i fac. Eram mare cat casa si neputincios cat o furnica! Doar ca eram dispus sa lupt pana la capat, sa nu cedez. L-am luat in brate si am sunat-o pe asistenta de garda. A venit imediat si i-a facut o injectie cu o doza foarte mare de paracetamol. Am inteles ca era o doza-soc pentru adulti. In scurt timp, a aparut si profesorul Scurtu care l-a consultat din nou. S-a aratat neputincios. A ridicat din umeri, m-a batut pe spate si mi-a spus sa fiu tare pentru ca nu are ce sa-i faca pana nu-i scade febra. Am lasat ochii in jos intrebandu-ma cat de tare crede el ca pot fi. I-am oferit un "bine" sters si nimic mai mult. Am ramas din nou singur si disperat. Mi-as fi dorit sa pot face schimb cu Razvan, sa iau eu intreaga lui suferinta. Adormise din nou, dar nu stiam pentru cat timp. Intr-adevar, nu pentru mult timp. La cel mult o jumatate de ora dupa primul incident, a inceput din nou sa tuseasca. Mi se parea ca este mai agresiva decat inainte. Pana sa ma dezmeticesc pentru a-mi da seama cu ce sa-l ajut, a inceput sa vomite. Nu stiu ce pentru ca nu mancase mare lucru, iar apa primea doar pe buze. Intregul episod a durat doar 5 minute, dar mi-a parut ca a trecut o vesnicie. Era o schimbare radicala in comportamentul lui, era altceva, ceva care m-a activat mai mult decat o cana de cafea. Cred ca aveam adrenalina in corp cat sa alerg in jurul Pamantului dintr-o suflare! Dupa ce a terminat de vomat, s-a asezat pe marginea patului cu ochisorii deschisi. S-a uitat la mine, a zambit si mi-a spus ca-i este foame. Nu-mi venea sa cred! Am avut impresia ca halucinez, dar imi placea! Am inceput sa rad, sa-l incurajez, dar, credeti-ma, nu i-am dat sa manance. Am sunat-o pe nevasta-mea sa-i spun vestea cea mare! Simteam nevoia sa vorbesc despre asta, sa impartasesc cu toata lumea! Imi aduc aminte cum se uita Razvan la mine, mirat cat il lasau puterile. A mancat aproape o punga mica de sticksuri. Eram atat de fericit pentru ca manca acele betisoare amarate de parca luam masa la restaurant. Am sunat-o pe asistenta si am rugat-o sa vina la noi, adaugand ca s-a schimbat in bine starea celui mic. Avea aproape 3 ani!

In prezent, la aproape 13 ani, este obraznic si tupeist, dar imi place atat de mult incat nu va vine sa credeti! Ma bucur de fiecare clipa petrecuta alaturi de copiii mei!

Ii cert, ii mai si pedepsesc (cea mai mare pedeapsa pentru ei este masina de spalat vase!), dar sunt mandru de ei!

Aceasta intamplare de un dramatism infiorator, mi-a intarit convingerea ca relatia mea cu ei nu se va baza pe frica, pe bataie.

Cu aceasta convingere bine intiparita in minte si suflet, mi-am promis ca voi face tot ceea ce-mi sta in putinta sa ajut copiii. Am infiintat o echipa de rugby si am adunat din tot cartierul Berceni vreo 40 de copii, mare parte dintre ei fiind cu probleme sociale si scolare. Am avut jucatori de etnie roma,  tigani autentici din Ferentari, atat de amarati incat nu aveau cu ce se incalta, nu aveau ce manca, nu-si puteau permite sa-si cumpere o sticla de apa. Copiii mei se antrenau cot la cot cu ei, se schimbau in acelasi vestiar, isi imparteau mancarea cu cei care nu aveau.
Cunosc suferinta copiilor, am trait-o si imi doresc sa continui sa pot imbunatati conditiile de viata ale copiilor pe care-i intalnesc, chiar de-ar fi si printr-un simplu zambet.

Dar, in primul rand, imi doresc ca educatia lor sa se faca prin intermediul vorbelor cu sens. Am intalnit si parinti care-mi cereau sa le bat copiii. Le-am ascultat motivatia pentru ca, la sfarsit, sa-i intreb daca ei folosesc aceeasi mana la batut si la mangaiat.

Stiu, se spune ca bataia e rupta din Rai. Pentru a fi dusa in Iad.

miercuri, 26 octombrie 2016

Mi-am pus paie in cap, dar nu le-am dat foc.

Astazi, capul mi-a luat-o razna. A cerut mintea sa se faca o conferinta extraordinara pentru ca nu mai poate duce tot greul corpului in sinapsele sale minuscule si, drept urmare, a lasat-o psihicul. A lasat-o singura cu inconstientul. Si psihicul asta e o mare figura! Si-a luat ce-i mai bun - constientul si subconstientul - si a plecat. Mai degraba s-a ascuns. Oricum, cert este ca mintea singura, si cu  inconstientul pe cap, nu va face fata tuturor cerintelor. Asa ca, a cerut urechilor sa asculte, ochilor sa vada, nasului sa miroasa si gurii...sa taca! In plina criza, cu mintea fara psihic, scapata din lanturile neuronale ale constientului, gura a inceput sa-si arate coltii. Ba urla la picioare ca le da de mancare degeaba, ba la maini c-o lasa cu zabala la colturi... Si, uite asa, corpul agitat de gura a inceput sa se razvrateasca! Spre disperarea mintii, gura a facut pact cu inconstientul care, putin confuz si nestiind prea bine ce are de facut, a inceput sa critice in stanga si-n dreapta. I-a reprosat degetului aratator de la mana dreapta ca are o legatura prea intima cu narile, fundului i-a spus ca e prea sensibil si ca si-a aservit palma stanga, urechilor le-a strigat ca au inceput sa-si construiasca dopuri fara autorizatie! Era un haos total in capul meu! Gura si inconstientul erau de neoprit! Buuun! La raportul de dimineata, unde sunt obligati toti sa ajunga pentru a-si comunica programul zilnic, cu o implicare emotionala dincolo de normal, mintea a reusit sa le transmita ziua si programul conferintei extraordinare pe care a pregatit-o. Cu sprijinul rationalului, a intocmit si redactat ordinea de zi pe care a supus-o la vot. Gura, mare si coltoasa cum se stie, isi musca limba pe tot parcursul expunerii mintii. Ar fi vrut sa-i spuna vreo doua, sau mai multe, dar isi dorea sa afle mai multe. Era pentru prima data cand se putea exprima liber, nu la comanda constientului. In tot acest timp, inconstientul zambea in coltul Eului. Ii promisese ca-i da libertate totala daca face ce vrea el la aceasta intrunire. Eul, mai slab din fire, speriat de ceea ce ar putea scoate inconstientul la lumina  despre el, se conformeaza intru totul.

         La finalul sedintei, mintea ii roaga pe cei prezenti sa-si spuna parerea pe rand, organizat. Picioarele au spus ca se abtin si au luat-o la pas. Organele genitale nu prea erau interesate de subiect, acesta lasandu-le flasce. Fundul, destul de fudul pentru pozitia lui, i-a intors spatele. Mintea si-a pus mari sperante in stomac, dar acesta, plin de furie, i-a replicat acid ca-i va transmite parerea lui prin intermediul refluxului gastro-esofagian. Mainile, anxioase din fire, si-au frecat palmele in semn de nemultumire, dar au promis ca vor sustine orice propunere ar duce la o rezolvare. Ficatul, rinichii, plamanii si pancreasul si-au desemnat un reprezentant: inima. Aceasta, rosie la fata, fiind pentru prima oara in situatia de a vorbi in public, a inceput sa-si traga suflul cu greu. Mintea, prietena veche a inimii, i-a inteles starea si a rugat-o sa se linisteasca. Printr-un semn discret, l-a indemnat pe plamanul stang s-o ajute sa-si puna masca de oxigen inainte de a intra in hipoxie. Ce mai era de facut? Totul se ducea pe apa sambetei! Globulele albe cereau cu disperare ajutor mintii sa restabileasca urgent homeostazia deoarece erau atacate din toate partile. In haosul general, intre nepasarea celor de jos si isteria celor de sus, mintea era pierduta. Nasul, mirosind el ce se intampla la sedinta, fiind antrenat sa depisteze urme cu mult mai fine, trage aer in piept si le comunica tuturor, strangandu-si narile, ca preia el conducerea. Mintea, obosita, cazuta-n cerebel fara de speranta, isi dadu acordul pentru ca nasul sa fie sef. Acesta, fara sa mai tina cont de vocalizele gurii ce-si agita de zor "omuletul" in vazul tuturor, isi incorda sinusurile si bloca intrarea aerului in corp.

Stop.      Totul se opreste. Pentru cateva secunde, intregul organism se prabusi la pamant. Oare isi va reveni la normal?

P.S.: Raspunsul il vom afla la Conventia Nationala din 28 octombrie.